Paradoxul jertfei: să mori, și totuși să trăiești

paradox-clipart-1Începem cu paradoxul jertfei. Este paradoxul care definește începutul vieții creștine normale. În principiu, regula ar fi ca sensul vieții să fie definit în funcție de  reușite. Pentru Isus, însă, a reuși în viață înseamnă a muri în ea. „Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12:24-25).

Sensul imediat al acestui paralelism antitetic duce, desigur, la decizia urmării lui Isus. Urmarea cere renunțare, moarte față de un fel de viață vechi. Moartea aici, descrisă ca ură, are sens de renunțare la viața disponibilă acum, din lumea aceasta. Ura, ca aversiune față de un fel de viață centrată pe iubirea de sine, impune totală reconfigurare. De fapt, atunci când renunți la viață, începi să trăiești cu adevărat. Moartea anunță de obicei un sfârșit, un deces. În termenii evangheliilor, moartea anunță decesul față de un fel de viețuire bazat pe iubirea de sine și începutul unei vieți bazate pe lepădarea de sine. Disciplina trupească și exercițiile spirituale merg în tandem. Acesta mai este recunoscut drept paradoxul crucii, esențial uceniciei creștine (Matei 16:24-25).

O astfel de formulă concisă a marcat începutul unei noi religii, în care liderul ei s-a jertfit pe sine de dragul celorlalți. Așa ceva trebuie plasat în categoria unicatelor: să-ți dai viața în mod conștient și concret pentru a salva viața celorlalți. Căci „nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Paradoxul se mișcă intenționat între conceptele evanghelice de patimă și înviere. De altfel, evangheliștii și-au structurat disertațiile despre viața lui Isus inserând programatic între narațiuni tandemul moarte-înviere. Paradoxul crucii înseamnă, deci, pentru toți ucenicii autentici ai lui Isus, ca alegându-l pe Cristos să aleagă să moară față de ei înșiși și să trăiască pentru cel de lângă ei. O astfel de viață aici asigură continuitatea ei în eternitate.

Orice obstacol însă trebuie înlăturat: posesiunile materiale, religiozitatea stearpă, moralitatea arogantă. Toate acestea au constituit balastul sufletesc pentru un tânăr bogat, religios și moral căruia Isus i-a testat disponibilitatea la jertfă, însă, nereușind să se desprindă în principiu de ele, a plecat trist din prezența lui Isus (Marcu 10:22). S-a întors trist în zona lui de confort. Nu tot așa a fost cu fostul prigonitor al sectei creștine, Saul, devenit apoi apostolul Pavel, care și-a comparat realizările vieții cu un gunoi, față de oferta lui Cristos de a cunoaște puterea învierii și părtășia suferințelor împreună cu el (Filipeni 3:7). Paradoxul crucii se aplica real în viața lui. Totul s-a răsturnat în el însuși. „Când sunt slab, atunci sunt tare!” (2 Corinteni 12:7-10). Nu pentru că își inducea această convingere, ci pentru că harul divin lucra în el. Slăbiciunea umană se transformă în putere divină. Știa că fără răstignire, fără lepădare, fără jertfă nu va avea parte de o viață reală. Știa că, în acest război spiritual, victoria vine prin capitulare. Întâi, se declară cu sobrietate decesul sinelui prin răstignire în centrul personalității și apoi se anunță cu jovialitate instalarea unui nou domn. Apostolul însumează ca nimeni altul acest paradox: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc… Dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Galateni 2:20).

Paradoxul jertfei de sine anunță moartea față de egoism și învierea pentru altruism. Atunci începe viața adevărată. Sinele are, din acel moment, foarte puține de spus. Dintr-un individ centrat pe sine, devine o persoană orientată spre alte persoane. Dacă am numi acest tranzit de la individ la persoană drept convertire, atunci fiecare poveste despre convertire este o poveste despre o frângere binecuvântată. Posibilitatea trăirii acestui paradox, vrea să spună apostolul Pavel, se poate concretiza prin acceptarea intrării, tocmai în centrul personalității tale, a unei alte vieți, a unei alte persoane, care începe să-și trăiască viața lui în tine. Experiența morții sinelui egocentric este înlocuită de experiența vieții unui alt sine, de data aceasta altruist. Efectele sunt pe termen lung. Tranzitarea de la individ în izolare la persoană în comuniune durează. Procesul te va trece prin sentimentele jenante ale eșecului, dar și prin bucuria biruinței asupra ispitelor. Moartea vechiului eu doare, însă semnele noii vieți îți vor arăta că merită. 

Emil Bartoș

info metanoia

serile dialogos dreapta

live

programul bisericii

live

predica din weekend copy

motive de rugaciune

youtube yahoo facebook

line