Epistola lui Iacov – Religia curată şi Credinţa vie

Poza articol Credinta vieIacov, autorul epistolei care îi poartă numele, era fratele Domnului Isus. Deşi nu crezuse în Isus în timpul vieții sale, Isus i se arată în mod special după înviere (vezi 1 Cor. 15:7), astfel că ajunge să creadă şi devine unul din stâlpii Bisericii. Era un om bun, fiind numit Iacov cel Drept, din cauza pietății sale. La moartea sa, se spune că genunchii săi erau întăriți ca ai unei cămile, datorită timpului lung petrecut în rugăciune.

Ca şi conducător recunoscut al bisericii din Ierusalim, Iacov va avea un rol hotărâtor la Conciliul descris în Fapte 15. Astfel, deşi alături de Pavel, Petru şi ceilalţi apostoli, îşi asumă pe de-a întregul adevărul că îndreptățirea noastră înaintea lui Dumnezeu este doar prin credință și nu prin împlinirea anumitor cerințe, Iacov subliniază în mod special şi aspectul trăirii unei vieți sfinte, după convertire. Orice doctrină trebuie să conducă la practică. Orice credință trebuie să se vadă în fapte. Nu este suficient doar să acceptăm în mod intelectual un adevăr biblic – trebuie să-l aplicăm în mod personal în viața de zi cu zi. Iar aceste învăţături sunt expuse mai pe larg în epistola sa.

Una din temele epistolei, problema sărăcilor, este introdusă de Iacov încă din cap. 1:27, când el precizează că parte a religiei/credinţei adevărate înaintea lui Dumnezeu este obligaţia de a avea grijă de orfani şi văduve în necazurile lor. Mai apoi, tema este continuată în capitolul 2 şi ilustrată cât se poate de sugestiv în a doua parte a capitolului.

Cei care pretind că sunt credincioşi dar nu oferă nici cel mai mic ajutor semenilor aflaţi în nevoie, deşi au posibilitatea să o facă, demonstrează deşertăciunea pretenţiilor lor. Adevărata credinţă mântuitoare va produce în mod natural fapte bune, aşa cum e ilustrat în exemplele lui Avraam şi Rahav. Faptele, ca şi rezultat/rod necesar al adevăratei credinţe mântuitoare caracterizează de la început până la sfârşit revelaţia biblică. Prin urmare, întrebarea lui Iacov nu este Ce-i foloseşte cuiva că are credinţă fără fapte?, ci Ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dar nu are fapte? Astfel, nimic din acest pasaj nu sugerează că Iacov ar avea în vedere 2 feluri de credinţă – una matură şi una nominală: sau ai o credinţă mântuitoare, sau nu o ai deloc.

Se poate dezbate la nesfârşit asupra acestui subiect, dar adevăraţii credincioşi vor merge dincolo de teorie, de doctrină, şi vor găsi o cale de a face ceva, de a translata credinţa în faptă. În cele din urmă, ca parte a isprăvniciei ce ne-a fost încredinţată de a ne administra posesiunile, trebuie să cultivăm o atitudine generoasă, chiar sacrificială, de dărnicie, pentru a-i ajuta pe cei săraci. Dacă mergem însă dincolo de aceste responsabilităţi, şi privim le nedreptăţile sociale care abundă în jurul nostru, probabil că trebuie să facem chiar mai mult decât atât.

Filosoful şi gânditorul rus Nikolai Berdiaev (1874-1948) spunea în volumul „Destinul omului în lumea actuală” că Grija pentru viaţa aproapelui, chiar o grijă materială, corporală este deja ceva spiritualizat. Pâinea pentru sine este o grijă materială, pâinea pentru altul este o preocupare spirituală. Cu alte cuvinte, când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.

Ilustraţia folosită de Iacov în v. 16-17 ne face şi mai conştienţi de responsabilitatea ce o avem: Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Aici, expresia Duceţi-vă în pace ia forma unei rugăciuni, a unei binecuvântări. Cu alte cuvinte, aceşti aşa numiţi creştini manifestă o încredere corectă în Dumnezeu ca şi Cel ce poartă de grijă, şi se roagă ca Dumnezeu să împlinească nevoile celor din jur, dar refuză să accepte că tocmai implicarea lor în acest proces al ajutorării este modul prin care Dumnezeu vrea să împlinească aceste nevoi. În mod sugestiv, în traducerea The Message a Bibliei (o traducere interpretativă care încearcă să redea înţelesul intenţionat de autorul biblic în concepte actuale), versetul din Proverbe 3:27 sună în felul următor: Nu te îndepărta niciodată de cineva care are nevoie de ajutor; mâna ta este mâna lui Dumnezeu pentru acea persoană...

Ori de câte ori un creştin încetează să acţioneze pe baza credinţei sale, acea credinţă se atrofiază şi nu rămâne decât una teoretică, intelectuală, la fel cu cea a dracilor. Credinţa şi faptele trebuie să fie interconectate una cu cealaltă, la fel cum sunt trupul şi sufletul unui om.

Ca un ultim gând, atunci când începi să pui în practică aceste îndemnuri, s-ar prea putea să fii dezamăgit de atitudinea celor pe care încerci să-i ajuţi. Cu siguranţă te vei poticni şi îţi va pieri entuziasmul să mai faci ceva atunci când realizezi că persoana sau familia respectivă nu face tot ce poate pentru a se elibera din starea respectivă (uneori nu face nimic sau aproape nimic, ba poate chiar preferă să rămână în acea stare – pe stradă, în canal, cerşeşte, nu munceşte, etc.). Sentimentul care te domină în acele momente este cel al risipei – îţi risipeşti bunurile (tale!?), persoana ajutată e nerecunoscătoare şi risipeşte ceea ce primeşte, nu vezi nici un folos pe termen lung... prin urmare ai toate argumentele pentru a renunţa. Şi cel mai adesea poate chiar o faci.

În acele momente, adu-ţi aminte de un lucru: cât har risipeşte Dumnezeu pe tine şi cât de nerecunoscător eşti tu... Oare de câte ori ar fi trebuit să renunţe Dumnezeu să-şi mai reverse harul peste unul din cei mai sărăci (din toate punctele de vedere) şi nerecunoscători oameni de pe acest pământ. Şi totuşi El nu a făcut-o. Mai mult, în Scriptură nu găsim condiţii eliminatorii pentru ajutorarea sărăcilor. Ceea ce Dumnezeu ne spune este că   Întotdeauna vor exista săraci în ţară; de aceea îţi poruncesc să fii darnic faţă de fratele tău sărac şi faţă de cel nevoiaş din ţara ta (Deut. 15:11).

Prin urmare, îndemnul lui Solomon din Pv. 3:27-28 trebuie să rămână un corolar pentru fiecare credincios a cărui credinţă vie se manifestă prin trăirea unei religii curate şi neîntinate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor: Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-i ajuţi. Nu spune aproapelui tău: "Du-te şi vino, mâine îţi voi da!", când poţi să-i dai acum. Dumnezeu să ne ajute la aceasta.

Sorin P. Muntean

info metanoia

serile dialogos dreapta

live

programul bisericii

live

predica din weekend copy

motive de rugaciune

youtube yahoo facebook

line