Creștinii și intoleranța

intolerantaZilele trecute Coaliția pentru Familie a organizat la Timișoara o conferință cu titlul “Definirea căsătoriei și a familiei în constituția României”. Conferința a fost perturbată de prezența în sală a unui grup de activiști LGBT care au vociferat, întrerupând discursurile vorbitorilor în mod sistematic, nerespectând regulile de bun simț ale dialogului și ale exprimării civilizate. (Pe pagina de Facebook a Prodocens Media se găsește o înregistare a incidentului.) Cu uimire observ faptul că cei care strigă cel mai tare pentru toleranță sunt, de fapt, cei mai intoleranți.

Aflând despre acest incident, în mod natural m-am întrebat, cât de pregătit este Trupul lui Cristos din România pentru a face față acestei provocări? Demersul Coaliției pentru Familie de a strânge semnături în vederea modificării Constituției este foarte bun.  Atât timp cât cadrul legal în care trăim ne permite, trebuie să luptăm cu toate mijloacele legale pentru ceea ce știm că este bine. Să nu ne amăgim, însă: chiar dacă mâine s-ar modifica Constituția astfel încât să apară, negru pe alb, că familia este formată din căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, esența problemei nu ar dispărea. În România (ca, de altfel, în întreaga Europă) ar continua să existe persoane care aparțin grupului LGBT. Esența problemei nu va dispărea prin demersuri legislative; aceste demersuri ar reuși, cel mult, să paseze rezolvarea problemei în dreptul generației care ne urmează. De facto, noi suntem parte a Uniunii Europene, dinspre care se resimte presiunea ca toate statele membre să legalizeze relațiile între persoane de același sex. Dacă acesta este contextul în care ne regăsim, oare noi, Biserica lui Cristos, ce ar trebui să facem?  Ar trebui să intrăm în dialog cu acești oameni? Și dacă da, în ce mod? 

Din nefericire, am cultivat un soi de exclusivism, delimitându-ne ca și comunități de credincioși în interiorul - și la adăpostul - zidurilor clădirilor noastre, fiindu-ne parcă teamă de întrebările grele ale societății, așteptând mai degrabă ca cei pierduți să ne caute; iar când în viața de zi cu zi întâlnim o persoană care se luptă cu o înclinație homosexuală, avem tendința s-o tratăm cu dispreț, sau poate chiar cu violență verbală.

Afirm că la nivel organizațional dialogul este imposibil. Și dacă s-ar găsi reprezentanți ai diferitelor denominațiuni creștine dispuși la dialog, e îndoielnic ca militanții LGBT să accepte dialogul, pentru simplul fapt că aceștia din urmă sunt buni cunoscători ai mesajului Bibliei pe tema homosexualității. Soluția o văd conturându-se la nivel individual. De subliniat este faptul că nici la acest nivel dialogul nu este mai simplu, deoarece noi, care aparținem Trupului lui Cristos, nu putem negocia cu ceea ce Adevărul întrupat ne învață. Chiar și asa, trebuie să resimțim durerea pentru oamenii din jurul nostru care sunt pe căile insidioase ale păcatului. Trebuie să fim gata să ne apropiem de astfel de oameni și să le arătăm dragostea lui Cristos, chiar și după ce ei vor fi respins ce avem noi să le spunem despre Cristos. E esențial să realizăm că păcatele sexuale nu sunt exclusiv o chestiune de moralitate; sunt în primul rând un simptom de natură profund spirituală. La auzul veștii că cineva cunoscut suferă de cancer, reacția fiecăruia ar fi aceea de a se întrista. Oare moartea spirituală nu este mai gravă? Oare nu este infinit mai tragic să fii despărțit de Cel care dă viața aici, pe Pământ, dar care ne invită și la adevărata viață în prezența Sa binecuvântată?

Fără îndoială, pentru nici unul dintre noi nu este comod să fim confruntați cu Adevărul. Adevărul ne cere să-L recunoaștem ca Domn și să-L acceptăm ca Mântuitor. Adevărul ne cere să renunțăm la deținerea controlului asupra vieții noastre; El cere supunere față de voia Lui plăcută și desăvârșită. Adevărul ne cheamă să murim față de noi înșine, să ne luăm crucea și să-L urmăm. Dacă acceptăm Adevărul în condițiile stabilite de El, vom descoperi că în noi se manifestă o putere care ne face învingători asupra pornirilor noastre păcătoase, pe care, din pricina neascultării primilor oameni, le avem din naștere.

Din nefericire, uităm blândețea și smerenia în dialogurile noastre cu cei ”de afară” și suntem mânați de sentimente de “revoltă” împotriva păcatului. Dacă am experimentat puterea Adevărului în viața noastră, oare nu avem nici o responsabilitate față de cei „de afară”? Oare doar pastorul sau prezbiterul este responsabil de cei pierduți? Oare adevărata noastră responsabilitate este să participăm la activități religioase care să ne gâdile inimile? Nu ar trebui, oare, ca tot ce facem când ne adunăm împreună ca popor iubitor de Adevăr să ne însuflețească pentru mărturie? Oamenii care sunt în luptă cu propriile porniri păcătoase (indiferent care sunt acestea) nu au nevoie de o instanță morală care să le pună eticheta de ”pierdut”. Ei au nevoie de un martor care, cu smerenie și blândețe, să le vestească Vestea Bună, adică aceea că prin credința în Adevăr și pocăință există eliberare.

Samuil Făşie

info metanoia

serile dialogos dreapta

live

programul bisericii

live

predica din weekend copy

motive de rugaciune

youtube yahoo facebook

line